De fiecare data cand intr-un proiect cinematografic este anuntat drept regizor Quentin Tarantino, atentia si interesul meu sunt indreptate intrutotu catre el, si nu pentru a vedea daca va fi sau nu un film bun ( cu toti stim ca viziunea lui cinematografica este unica si a revolutionat vechea si noua generatie de regizori), ci pentru a afla care este tema pe care se va concentra – avand in vedere ca in ultimii ani teme precum perioada nazista, filmele horror de categorie B sau benzile desenate au fost puse intr-o viziune originala si sarcastica, gen indragit de foarte multi fani. Cea mai noua creatie a sa, (Django Unchained/Django Dezlantuit 2012), pe care am avut marea placere sa o vizionez in avampremiera, trateaza o parte a istoriei Americii, o perioada neagra, intunecata, care a avut un mare impact in cultura americana – sclavia. Insa ceea ce a dorit sa creeze Tarantino in acest film, dupa cum a mentionat si in unul dintre interviurile sale recente, nu are legatura strict cu problema sclaviei si modul sadic in care ea a existat, ci prin ea sa aduca la lumina un erou de culoare (dar nu un super erou!), neobisnuit, ravzratit, renascut, plin de furie, de razbunare, dar totul pentru o cauza mai mult decat nobila. Iar acesta este … Django.
Avandu-I pe Jamie Foxx (in rolul sclavului Django) si pe Christopher Waltz (in rolul vanatorului de recompesa dr. King Schultz), si cu o poveste de drama puternica, insa cu inflexiuni comice si chiar pline de actiune, filmul relateaza poveste alui Django, un sclav vandut de pe o plantatie pe alta, despartit de sotia sa, care va deveni si ea la randul sau, o sclava pe una dintre cele mai mari plantatii din Texas, Candyland, condusa de excentricul Don Juan, Calvin Candie (Leonardo DiCaprio). Salvat in urma unui schimb de focuri intre vanatorul de recompense Schultz si cativa negustori de sclavi, Django ajunge sa cunoasca tainele si mai ales, sa poata sa-si gaseasca singur o cale in viata, insa printr-o metoda mai putin ortodoxa – devenind vanator de recompense ca si “maestrul “ sau, King Schultz. Acesta din urma inceraca sa depisteze o banda de talhari, pe capul carora era pus un pret destul de ridicat, insa nestiind cum arata acestia, apeleaza la cunostintele lui Django. In schimb, Schultz il va ajuta pe erou sa-si gaseasca sotia de care a fost despartit de negustori, nu inainte de a-l initia in arta vanatorii de recompense, prin prinderea si uciderea unor “nume grele” din lumea raufacatorilor ce isi faceau veacul in Vestul Salbatic. Ajunsi, in cele din urma pe vestita plantatie Candyland, Schultz si Django vor recurge la un mic act teatral, si acela de a se prezenta drept negustor de negrii, respectiv, maestru in luptele mandingo (lupte intre sclavi), un sport sangeros ce face furori in randul multor proprietari de plantati. Fara a divulga adevaratul scop, cei doi ii va capta atentia sefului plantatiei, dar si servitorului sau loial, Stephen (Samuel L. Jackson), un sclav devenit intre timp un adevarat lider printre cei prezenti pe plantatie. Insa lucrurile vor lua o intorsatura ciudata, dar fatala, in urma desconspirarii lor, ce o va afecta si pe sotia lui Django, Bloomhilda (Kerry Washington). Totul din pacate va avea drept rezultat un adevarat macel, marca Quentin Tarantino, si desigur cu un final… fericit.
Filmul pot sa spun pe buna dreptate ca m-a captivat, si pot sa-l consider unul dintre cele mai bune filme ale sale si chiar ale anului. De la modul in care a format personajele (de-a dreptul magistral jocul lui Christopher Waltz si al lui Leonardo DiCaprio, roluri pentru care insa din pacate doar Waltz a fost nominalizat la Premiile Oscar 2013, la categoria cel mai bun actor in rol secundar, si care cu siguranta va castiga, asa cum s-a intamplat si cu rolul sau din Inglourious Bastards (2009)), pana la maniera absolut cunsocuta de a-si filma scenele: close-up-uri, slow-motion-uri bine inserate in fiecare scena si desigur, prezenta scenelor sangeroase, care mi-au amintit de un alt film de-al sau, Kill Bill. Nu am putut sa nu remarc clasa superioara cu care Christopher Waltz a reusit pentru a doua oara sa ma incante definitiv, fiind dupa parerea mea, actorul care a jucat unele dintre cele mai bune personaje din istoria filmului (inclusiv cu interpretarea din Inglourious Bastards), si aici ma refer strict pe intreaga durata a filmului. E ceea ce contituie o interpretare perfecta, prin intruchiparea unui adevarat gentleman, manierat, sobru, insa cu un sarcasm si cinism bine acsunse in personaliatea sa. Unele dintre cele mai bune scene din film il au pe el ca protagonist, printre care pot sa enumar, scena impuscarii serifului, a discursului sau din momentului clacarii lui Django sau scena morti sale. Leonardo Di Caprio si Samuel L. Jackson fac doua roluri de exceptie, poate chiar mai mult decat potriviti pentru acestea, eclipsandu-l chiar si pe Jamie Foxx, care face un rol bun, insa nu cel mai bun din cariera sa. Nu pot sa spun ca m-a dezamagit insa eu, din cum l-am vazut ca si-a interpretat personajul, a aratat poate prea mult din stilul personal, si aici ma refer la actor in sine: e prea sexy, cu o atitudine de baiat rau care mi-a amintit de rolul lui Will Smith din satira Wild Wild West (1999), insa cu mai putin implicare actoriceasca bine definita. Pe alocuri se comporta asemenea unui adevarat sclav, chiar la inceputul filmului, insa apoi atitudinea sa si fiecare miscare incep usor-usor sa nu mai exprime acele sentimente pe care le-a trait in trecut el ca sclav.
Scenele se deruleaza exact cum Tarantino ne-a oferit pana acum in filmele sale, cu mult accent pus pe fiecare moment, nelasand sa treaca neobservat, insa cu o maniera de mare clasa regizorala (una dintre scenele preferate, cu mici accente de parodie, fiind cea a momentului atacului asupra celeor doii eroi, facuta si intrepretata exceptional de Don Johnson (Big Daddy) si John Hill (un membru al gasti), doua dintre cameo-urile prezente in film. Close-up-urile se regasesc si ele, metoda reintrodusa de Tarantino in filmele sale, si care aduce aminte de modalitatile in care se realizau scenele acum 40-50 ani si care a devenit una dintre marcile sale de referinta in cinematografie.
Aproape ca nu ai ce sa critici negativ la acest film, insa pentru mine nu au putut trece cu vederea cateva lucruri pe care personal nu le-am considerat adecvate si potrivite chiar cu scena/scenele respective. Un prim aspect ar fi folosirea unor melodii gen rap in cateva scene, care nu au nici macar vreun impact sau chiar sa se potriveasca cu acel moment. In afara de acest lucru, restul coloanei sonore este de exceptie, cu un soundtrack profund, parca preluat din acele vremuri. Un al doilea aspect ar fi scenele in care lui Django ii apare sotia sa drept o fantasma, care strica intrutotu atmosfera scenelor, fiind nepotrivita si fara nici un sens in poveste. Un al treilea lucru este scena macelului de final, realizata in stilul Tarantino (mult sange, sadism si pura actiune), insa cu mici scapari: modul in care personajele sunt pur si simplu aruncate in aer in urma impuscarii lor chiar si cu un pistol – gen scena impuscarii surorii lui Candie, Lara Lee Candie (Laura Cayoutte), cumulul de sange de multe ori poate prea excesiv folosit. Si un ultim lucru, si cel mai important, este scena de final care parca cuprinde un cumul mare de clisee, aproape insesizabile, in care Jamie Foxx incalca parca” regulile jocului”: erou paseste incet, zambind miseleste si aranjandu-si haina, in timp ce in spatele sau ferma explodeaza iar suflul sau puternic nici macar nu il clinteste din loc.
Cu toate acestea, asa cum poate multi ne dorim sa vedem, exista si aspect ale povestii care m-au suprins sau care chiar m-au facut sa zambesc: primul ar fi moartea principale, care cu siguranta va aduce aminte de scena memorabilia a morti personajelor din The Departed (2006), pe care o puteti regasi aici . Dar poate cea mai “simpatica” scena este cea in care personajul-cameo al lui Quentin Tarantino are parte de o moarte mai mult decat stupida: cu bratul plin de dinamita, este impuscat de Django fix intr-o dinamita si… explodeaza.
Despre un asemenea film se poate dezbate si discuta mult timp, insa ceea ce este mai important este ca acest film a creat obisnuita valva si a impartit mediul on-line si nu numai in doua tabere, ceea ce de multe ori Tarantino se asteapta sa primeasca din parte publicului sau. Dar recunostinta pentru intreaga realizare nu a intarzita sa apara, 20 de nominalizari si 13 premii castigate (printre care 2 Globuri de Aur din 5 nominalizari pentru cel mai bun actor in rol secundar – Chritopher Waltz si cel mai bun scenariu – Quentin Tarantino sau cele 5 nominalizari la premiile Oscar 2013, cu sperante mari la castigarea a cel putin 2 statuete) fac ca acest film sa fie si mai apreciat, rezervandu-si de pea cum un loc onorariu in topul celor mai buen filme realizate vreodata.
Filmul este cu adevarat de referinta pentru cinematografia mondiala, nu numai datorita influentei lui Quentin Tarantino, dar mai ales datorita carismei personajelor sale, foarte bine conturate, cu tipicurile lor si a gradului de violenta verbala si vizuala, care fascineaza intr-un mod nu tocmai grotesc, ci fascinant.
Premierea in Romania va avea loc in data 18 ianuarie 2013.
Rating personal: 9.5/10
