Strategii de supravieţuire pentru Orchestrele americane

0
501

Din şirul recent al a crizelor orchestrale simfonice s-ar putea concluziona că aceste modele de afaceri sunt la fel de perimate ca ţinuta victoriană muzicală. De pildă, orchestra Philadelphia a intrat în faliment în luna aprilie a acestui an, urmată la scurt timp de: Simfonia Honolulu şi Siracuza Symphony. Şi Orchestra Simfonică din Detroit a avut  probleme financiare, salariile angajaţilor fiind tăiate după care au fost urmate apoi de o grevă ce a durat şase luni. Într-o economie turbulentă care a afectat o gamă largă de organizaţii, inclusiv grupurile care cuprind domenii ca: arte, bănci şi ziare, până la limita insolvenţei, orchestrele sunt forţate să reexamineze misiunile pe care le au pe piaţa muzicală şi să adopte programe de restructurări pentru a se potrivi unui peisaj aflat într-o schimbare fiscală şi socială, aproape continuă, oscilantă. „Muzica face cât un oraş ” este un documentar privind angajarea de anul trecut cu trimitere la Orchestra Louisville, acesta fiind tocmai lansat pe DVD. În esenţă, oferă o poveste inspiratoare şi un avertisment privind declinul financiar. Orchestra Louisville, care se află în faliment încă din luna decembrie 2010, a fost fondată la scurt timp după inundaţiile care au chinuit la greu, teritoriul Louisville în anul 1934. Un tânăr dirijor, Robert Whitney, pune repede pe picioare ansamblul orchestral, dar problemele financiare ivite încă de la început îl fac să renunţe la proiectul lansat. Charles Farnsley, primarul din Louisville, din perioada, 1948-1953, a specificat că orchestra, în loc de a oferi bani achiziţionând solişti plini de farmec, a preferat să investească în baza materială pe comisioane grase iar eforturile duse în anul 1953 au făcut să existe un grant de 400.000 dolari direcţionat către instituţie. Comisia Fundaţiei Rockefeller a înregistrat 52 de compoziţii timp de trei ani. DVD-ul contine interviuri pline de viaţă, cu unii dintre compozitorii aleşi, inclusiv cu Elliott Carter.

Recesiunea dă bătăi de cap, zi de zi

Acest risc remarcabil de a investi pe termen lung, a avut urmări spectaculoase, reuşite în promovarea unor lucrări muzicale ce sunt ale următorilor artişti: Lukas Foss, Paul Hindemith, Roy Harris, Schuller Gunther şi mulţi alţii care aşază  zona Louisville şi orchestra sa pe harta culturală internaţională, atrăgând somităţi culturale ca Shostakovich şi Martha Graham să viziteze oraşul. Dar acest lucru nu a fost suficient pentru a fi întâmpinată preventiv criza financiară care a făcut ravagii şi în S.U.A. Cu alte cuvinte, orchestra a perseverat decenii la rând, pentru ca recent să intre în faliment. Această instabilitate perenă a provenit în parte dintr-o încredere exagerată în planurile de salvare provenite de la sponsorii privaţi şi de la corporaţiile mari, dintre care unele au redus donaţiile în perioadele economice dificile, sau s-au mutat din oraş. „Nimeni nu a vrut să se confrunte cu realitatea pe care o suport zi de zi şi nici când se va termina”, a declarat Jorge Mester, directorul orchestrei amintite, într-un interviu telefonic realizat de reporterii americani de la The New York Times. Una dintre soluţiile discutate este reducerea personalului din cadrul Orchestra Louisville de la 71 la 55 de salariaţi fiind apoi umplete golurile cu muzicieni freelanceri. „Muzicienii, desigur, nu doresc să-şi abandoneze colegii lor”, a spus oficialul Mester. În timp ce idealul său este ca o orchestră să presteze 52 de  săptămâni pe an, a adăugat el, acest lucru „nu este o calamitate” de utilizare a liber-profesioniştilor. Printre altele, seniorul Mester este de părere că nu se teme că ar suferi de calitate. O încredere în persoanele fizice este în creştere şi tot mai răspândită în multe industrii. Unele orchestre de primă clasă, cum ar fi cele din New York, ansamblurile, Orfeu Chamber Orchestra şi Orchestra de Sf. Luca, au avut mult timp structuri de angajaţi independenţi. Dar chiar şi cu mai multe organizaţii muzicale de independenţi, acum se ţin concertele sunt mai puţine şi nu aduc venituri pentru artiştii muzicieni.

Exemplele pot continua

 

Stewart Rose, un muzician solid încă din anul 1983, de asemenea, prestează cu Orfeu şi New York City Orchestra, aflându-se în prezent pe un aranjament temporar cu New York Philharmonic. El se bucură de „independenţă” aşa cum a afirmat într-un interviu telefonic. În timp ce modelul independent poate fi periculos pentru muzicieni, forţa de muncă de rotaţie a Orchestrei excelente de la Sf. Luca, de exemplu, face mai uşor ca aceasta să supravieţuiască unor vremuri dificile.
„Unul dintre lucrurile care ne face să rezistăm este flexibilitatea noastră”, a mărturisit Katy Clark, preşedintele orchestrei şi director executiv, în acelaşi timp. „Noi nu cheltuim ceea ce nu avem. Chiar dacă s-ar putea crede acest lucru ar fi anarhic, pentru că avem personal foarte stabil iar acest lucru e uimitor.
Un alt beneficiu al orchestrei freelance, aşa cum a adăugat în continuare directoarea Clark, este că instituţiile tind să aibă mai multe stiluri de management cu un ritm productiv al muncii mai lent. St. Luke’s are în prezent bugete echilibrate, fără deficit de exploatare şi un nou flux de venituri provenit de la Centrul de Muzică Clasică, DiMenna, care reprezintă un complex de performanţă şi repetiţii, ce a deschis în luna martie, camere de inchiriat pentru grupurile muzicale din afară, la tarife accesibile. Orchestra, care adesea este prezentată de Carnegie Hall şi de alte organizaţii care se află în parteneriate de colaborare cu doamna Clark,  nu a redus dintre programele sale de productivitate muzicală, dar a primit angajamente mai puţine de reducere a taxelor stabilite în timpul recesiunii.

                                                                                                                           

 

 

Ti-a placut articolul? Trimite mai departe: